- Who is God ?
- When you close your eyes and make a wish, God is the one who doesn’t care about.
Am aşteptat cu nerăbdare să văd acest film deorece din toate
review-urile pe care le citisem, nu găsisem nici măcar o părere proastă
despre el. Nu sunt o mare fană a fimelor cu această tematică, însă mi
s-a promis o viziune nouă asupra acestei poveşti, o viziune proaspătă,
poate mai umană decât cea prezentată în alte filme.
Nu cred că mai e necesar să repet povestea filmului. Aceasta urmează viaţa lui Iisus, aşa cum menţionează şi titlul, inspirată din evanghelia după Matei. Bănuiesc
că fiecare cunoaşte povestea, de la un capăt la altul, poate chiar pe
de rost. Oricum, nu acest lucru este important. Nu despre poveste vreau
să vorbesc. Nu vreau să vorbesc nici măcar despre aspectele religioase,
deoarce aş intra într-un domeniu extrem de subiectiv, iar nisipurile
mişătoare nu au fost niciodată preferatele mele.
Vreau însă să vorbesc puţin despre interpretarea actorului principal, Enrique Irazoqui,
şi despre film, la modul general şi obiectiv, pe cât se poate. Este
clar, după ce urmăreşti jumătate din film că Iisus este cel care
contează. Nu personajele secundare, sau episodice, sau figuranţii, deşi
şi ei au un rol pe acolo. Personajul cu adevărat puternic şi bine
conturat e cel despre care se şi povesteşte. Ştiam de dinainte că Pasolini
îi dăduse acest rol unui student, nu unui actor profesionist, ca pentru
a sublinia faptul că în acele vremuri şi creştinismul era la stadiul de
început, fără a avea o doctrină clară, fără a fi cu adevărat o forţă
consacrată. Având în vedere că ştiam acest lucru, mă aşteptam sincer să
văd o interpretare destul de slabă, care să lase de dorit. Ce am văzut
însă m-a surprins plăcut: actorul principal nu a arătat semnele unui
începător, realizând o performanţă remarcabilă şi reuşind astfel prin
interpretarea lui să creeze un personaj puternic, ce ţine destul de bine
filmul, care de altfel nu a fost atât de spectaculos precum se anunţa.
Accentul nu ar trebui pus pe replicile lui, care apropo, sunt exact
replicile din Biblie, ci pe forţa cu care acesta le spune. Omul acesta
emană credinţă, prin fiecare por şi în acelaşi timp e atât de uman,
încât stând să îl asculţi nu poţi decât să rămâi fermecat şi să vrei să
asculţi mai mult. După părerea mea, reuşeşte să întrunească calităţile
unui orator bun: are un mesaj clar şi ştie să îl exprime în aşa fel
încât nu doar că e ascultat de mulţime, ci aceasta îl şi urmează
fermecată.
Restul personajelor au avut destul de puţine replici şi roluri nu
tocmai atât de importante. Ce mi-a plăcut cu adevărat a fost faptul că
aceste personaje au devenit simpli spectatori şi accentul nu era pus pe
acţiunile sau vorbele lor, ci pe reacţiile lor, ecoul pe care îl aveau
vorbele lui Iisus asupra lor. În acest sens, sunt surprinse destule
prim-planuri în care mimica lor este extrem de expresivă şi merge de la
uimire, credinţă, iubire până la durere sau ură, cum e în cazul lui
Iuda, pe faţa căruia se ghiceşte un mare conflict interior în momentul
în momentul în care clachează şi se decide să îl trădeze. Un alt
personaj care mi s-a părut bine jucat, cu toate că nu a avut nici o
replică în tot filmul, a fost rolul Mariei. În scena răstignirii, camera
surprinde mai degrabă durerea mamei, care datorită gesturilor şi
mimicii actriţei (care, apropo, e chiar mama lui Pasolini, Susanna), devine palpabilă pentru spectator, care suferă alături de ea, văzând cum fiul ei e omorât în chinuri îngrrozitoare.
La toate acestea, aş adăuga câteva laude pentru muzica inspirat
aleasă, care, alături de personaje, reuşeşte în anumite momente să ne
facă mai credincioşi sau pur şi simplu credincioşi, iar în altele,
precum scena răstignirii, să simţim durerea pe care o simt şi
personajele.
De ce spun totuşi că nu e spetaculos? Poate că sunt nedreaptă,
deoarece sar peste ceea ce e important, dar m-am plictisit să ascult
aceaaşi poveste, spusă de atâtea ori, cu toate că de această dată se
presupune că ar fi spusă în alt mod. Nu mi s-a părut că ar fi o altă
viziune asupra poveştii în sine, ci doar un Iisus care de cele mai multe
ori reuşeşte să convingă, prin forţa cu care îşi transmite mesajul. În
alte momente însă, e acelaşi Iisus răzbunător şi mânios din Bibilie, dar
probabil că şi acest fapt e de înţeles, deorece oamenii cărora le
predică sunt, până la urmă, nişte animale, care îl condamnă la moarte,
neînţelegând de fapt nimic din ce a predicat el. Aceeaşi oameni care
bineînţeles, nu s-au schimbat nici până în ziua de azi. Până la urmă,
cred că cel care face filmul cu adevărat este personajul principal,
restul fiind nişte artificii interesante, dar nu îndeajuns de
spectaculoase precum mă aşteptam.
Poezie? Nu. Credinţă? Da, sigur.
În cocluzie, am să recunosc totuşi faptul că într-adevăr este cel mai
bun film despre Iisus pe care l-am văzut până acum. Şi a venit pentru
mine personal ca o mărturie a faptului că Pasolini a dat şi ceva mai
mult decât inutilul Salo, un film mai profund şi mai plăcut de urmărit.
3.5/5