De ce anume eşti ‘şocat’ când citeşti sau vezi o operă de artă? Cred că întotdeauna, indiferent de pretextul artistic, e vorba de adevăr. Ceea ce oamenii găsesc şocant la un fapt de artă este adevărul. Şocant înseamnă, cuvânt cu cuvânt, ‘e un adevăr acolo pe care nu pot să-l accept’. Niciodată imoralitate, revoltă, dizgraţios, funebru, silă. Infailibil, un adevăr.
Indignarea nu e un organ de simţ al moralei. Indignarea e mai degrabă drumul cel mai sigur spre un imbecil. Poţi să resimţi silă, surpriză, inutilitate, dorinţă de abandon; nu indignare. Când eşti indignat de ceva, e timpul să-ţi pui întrebări dintre cele mai grave.
Şocarea publicului, apoi, e drumul cel mai facil – şi mai prost – al artei, nu departe de pompierism, de morala kitsch. De-ar fi cu cea mai rafinată intenţie, nu e decât epatare a burghezului sau a ignoranţei fericite. Un spectacol ‘şocant’ e un spectacol prost, dezvelirea unui tabu e nimic, o carte, o pânză ‘provocatoare’, ‘nonconformistă’ sunt zero barat. Ceea ce trebuie să obţii prin emoţie e, dimpotrivă, o frescă a adevărului general şi a celui lăuntric, un fel de dublu. Şi autorul unui ‘şoc’, şi destinatarul sunt o cauză pierdută.
Am cunoscut odată un tip… – dar asta e o altă poveste.