Ideea de haos e în mod ciudat confundată cu indeterminarea. Se spune despre traficul rutier, de pildă, că e haotic. Dar ce se poate întâmpla acolo? Să ai drum liber sau nu: două posibilităţi; să ajungi sau nu la destinaţie – alte două; să fii agresat, să faci un accident sau să ajungi cu bine, trei posibilităţi. Ai mereu în faţă un câmp foarte simplu şi restrâns de posibile. Ce se poate întâmpla cel mai grav e un ambuteiaj, o întrerupere masivă a circulaţiei. Dar acea circulaţie întreruptă e o încremenire, o stare de ordine.
Cu adevărat haotic e hazardul, starea în care totul e despuiat de cea mai mică urmă de sens. Formele de dezordine din jur, pe care le numim ‘haos’, sunt deveniri cât se poate de ordonate, previzibile, plicticoase.
Hazardul nu e posibilitatea ca, aruncând o monedă în sus, ea să cadă la pământ arătând cap sau pajură. E posibilitatea ca moneda să nu mai cadă deloc. Să plutească în aer, să fie aspirată în sus ori s-o pornească bezmetic într-o direcţie necunoscută. Şi totuşi, lucrul acesta nu e nimic faţă de formele pe care le ia hazardul în existenţa curentă. Te întâlneşti cu un cunoscut, schimbi două vorbe şi un hohot de râs. A doua zi afli că a murit. Cum adică. Un fel de sufocare, de stupoare mută. Cu neputinţă, la mijloc e o glumă proastă.
Hazardul e conştiinţa că totul e de prisos, în ambele sensuri: putea foarte bine să nu fie; şi, odată apărut, poate să nu mai fie din orice clipă. Nici urmă de necesitate.
E mai rău decât moartea.
Cu adevărat haotic e hazardul, starea în care totul e despuiat de cea mai mică urmă de sens. Formele de dezordine din jur, pe care le numim ‘haos’, sunt deveniri cât se poate de ordonate, previzibile, plicticoase.
Hazardul nu e posibilitatea ca, aruncând o monedă în sus, ea să cadă la pământ arătând cap sau pajură. E posibilitatea ca moneda să nu mai cadă deloc. Să plutească în aer, să fie aspirată în sus ori s-o pornească bezmetic într-o direcţie necunoscută. Şi totuşi, lucrul acesta nu e nimic faţă de formele pe care le ia hazardul în existenţa curentă. Te întâlneşti cu un cunoscut, schimbi două vorbe şi un hohot de râs. A doua zi afli că a murit. Cum adică. Un fel de sufocare, de stupoare mută. Cu neputinţă, la mijloc e o glumă proastă.
Hazardul e conştiinţa că totul e de prisos, în ambele sensuri: putea foarte bine să nu fie; şi, odată apărut, poate să nu mai fie din orice clipă. Nici urmă de necesitate.
E mai rău decât moartea.