- Who is God ?
- When you close your eyes and make a wish, God is the one who doesn’t care about.
Am aşteptat cu nerăbdare să văd acest film deorece din toate review-urile pe care le citisem, nu găsisem nici măcar o părere proastă despre el. Nu sunt o mare fană a fimelor cu această tematică, însă mi s-a promis o viziune nouă asupra acestei poveşti, o viziune proaspătă, poate mai umană decât cea prezentată în alte filme.
Nu cred că mai e necesar să repet povestea filmului. Aceasta urmează viaţa lui Iisus, aşa cum menţionează şi titlul, inspirată din evanghelia după Matei. Bănuiesc că fiecare cunoaşte povestea, de la un capăt la altul, poate chiar pe de rost. Oricum, nu acest lucru este important. Nu despre poveste vreau să vorbesc. Nu vreau să vorbesc nici măcar despre aspectele religioase, deoarce aş intra într-un domeniu extrem de subiectiv, iar nisipurile mişătoare nu au fost niciodată preferatele mele.
Vreau însă să vorbesc puţin despre interpretarea actorului principal, Enrique Irazoqui, şi despre film, la modul general şi obiectiv, pe cât se poate. Este clar, după ce urmăreşti jumătate din film că Iisus este cel care contează. Nu personajele secundare, sau episodice, sau figuranţii, deşi şi ei au un rol pe acolo. Personajul cu adevărat puternic şi bine conturat e cel despre care se şi povesteşte. Ştiam de dinainte că Pasolini îi dăduse acest rol unui student, nu unui actor profesionist, ca pentru a sublinia faptul că în acele vremuri şi creştinismul era la stadiul de început, fără a avea o doctrină clară, fără a fi cu adevărat o forţă consacrată. Având în vedere că ştiam acest lucru, mă aşteptam sincer să văd o interpretare destul de slabă, care să lase de dorit. Ce am văzut însă m-a surprins plăcut: actorul principal nu a arătat semnele unui începător, realizând o performanţă remarcabilă şi reuşind astfel prin interpretarea lui să creeze un personaj puternic, ce ţine destul de bine filmul, care de altfel nu a fost atât de spectaculos precum se anunţa. Accentul nu ar trebui pus pe replicile lui, care apropo, sunt exact replicile din Biblie, ci pe forţa cu care acesta le spune. Omul acesta emană credinţă, prin fiecare por şi în acelaşi timp e atât de uman, încât stând să îl asculţi nu poţi decât să rămâi fermecat şi să vrei să asculţi mai mult. După părerea mea, reuşeşte să întrunească calităţile unui orator bun: are un mesaj clar şi ştie să îl exprime în aşa fel încât nu doar că e ascultat de mulţime, ci aceasta îl şi urmează fermecată.
Restul personajelor au avut destul de puţine replici şi roluri nu tocmai atât de importante. Ce mi-a plăcut cu adevărat a fost faptul că aceste personaje au devenit simpli spectatori şi accentul nu era pus pe acţiunile sau vorbele lor, ci pe reacţiile lor, ecoul pe care îl aveau vorbele lui Iisus asupra lor. În acest sens, sunt surprinse destule prim-planuri în care mimica lor este extrem de expresivă şi merge de la uimire, credinţă, iubire până la durere sau ură, cum e în cazul lui Iuda, pe faţa căruia se ghiceşte un mare conflict interior în momentul în momentul în care clachează şi se decide să îl trădeze. Un alt personaj care mi s-a părut bine jucat, cu toate că nu a avut nici o replică în tot filmul, a fost rolul Mariei. În scena răstignirii, camera surprinde mai degrabă durerea mamei, care datorită gesturilor şi mimicii actriţei (care, apropo, e chiar mama lui Pasolini, Susanna), devine palpabilă pentru spectator, care suferă alături de ea, văzând cum fiul ei e omorât în chinuri îngrrozitoare.
La toate acestea, aş adăuga câteva laude pentru muzica inspirat aleasă, care, alături de personaje, reuşeşte în anumite momente să ne facă mai credincioşi sau pur şi simplu credincioşi, iar în altele, precum scena răstignirii, să simţim durerea pe care o simt şi personajele.
De ce spun totuşi că nu e spetaculos? Poate că sunt nedreaptă, deoarece sar peste ceea ce e important, dar m-am plictisit să ascult aceaaşi poveste, spusă de atâtea ori, cu toate că de această dată se presupune că ar fi spusă în alt mod. Nu mi s-a părut că ar fi o altă viziune asupra poveştii în sine, ci doar un Iisus care de cele mai multe ori reuşeşte să convingă, prin forţa cu care îşi transmite mesajul. În alte momente însă, e acelaşi Iisus răzbunător şi mânios din Bibilie, dar probabil că şi acest fapt e de înţeles, deorece oamenii cărora le predică sunt, până la urmă, nişte animale, care îl condamnă la moarte, neînţelegând de fapt nimic din ce a predicat el. Aceeaşi oameni care bineînţeles, nu s-au schimbat nici până în ziua de azi. Până la urmă, cred că cel care face filmul cu adevărat este personajul principal, restul fiind nişte artificii interesante, dar nu îndeajuns de spectaculoase precum mă aşteptam.
Poezie? Nu. Credinţă? Da, sigur.
În cocluzie, am să recunosc totuşi faptul că într-adevăr este cel mai bun film despre Iisus pe care l-am văzut până acum. Şi a venit pentru mine personal ca o mărturie a faptului că Pasolini a dat şi ceva mai mult decât inutilul Salo, un film mai profund şi mai plăcut de urmărit.
3.5/5