Nu-mi place sa scriu cronici neaparat pentru ca nu ma pricep. Dar am sa scriu in cateva vorbe despre un spectacol foarte drag mie, in maniera egal obiectiva si subiectiva, spunandu-va exact ce am vazut eu in spectacolul acesta. Mai exact o sa incerc sa vi-l prezint, prin ochii mei.. incercand sa va determin sa mergeti sa il vedeti. Pentru ca merita!
Ingropati-ma pe dupa plinta“Unu, doi, unu, doi… numele meu este Sasa Saveliev. Sunt elev în clasa a doua si locuiesc cu Bunica. Si cu Bunicul. Mama m-a schimbat pe un pitic vampir si m-a parasit. De atunci atarn ca un crucioi de gatul Bunicii. Si asta se intampla de la patru ani…”
Asa isi incepe povestea Sasa, copilul prins intre bunica, de care e crescut si pe care nu vrea sa o supere sau sa o faca sa planga, si mama care ii lipseste si pe care o iubeste cu disperare. Asistam, vreme de aproape patru ore, la un spectacol in rama – din care fiecare spectator isi poate extrage propria poveste. Pentru unii este un spectacol cu despre dragoste (nimic siropos, romantic, comercial) , pentru altii este o drama realista pura care le lasa julituri –ca de unghii- interioare. Pentru unii este despre Sasa. Pentru altii despre Bunica ce ii poarta nepotului o dragoste bolnava, obsesiva, irationala. Spectacolul este, insa despre un suflet colectiv: acela al personajelor angrenate intr-un razboi psihologic atat de puternic incat desfiinteaza posibilitatea peretilor ficsi din decor, inlocuindu-i – pe rand, prin rotatie- cu obiecte, mobile vechi, usi care se pot deschide in directia in care vrei tu sa se deschida si diverse alte spatii de joc. Astfel ca acelui gol sufletesc al tuturor personajelor ii trebuia un spatiu de strigat, neingradit. Pentru ca durerea a lor a rupt peretii sufletului si nu ar fi putut rupe, cu la fel de multa usurinta, si peretii ficsi ai decorului. Sau s-ar fi prabusit ei la monologul bunicii despre viata care pentru ea nu a insemnat niciodata mai nimic.
Durerea cea mai mare, care nu isi gaseste niciodata cuvintele potrivite , este insa cea a lui Sasa, . In lupta data intre bunica sa care l-a crescut si mama pe care o iubeste, copilul Sasa devine camp de batalie. Intr-un permanent proces de „du-te – vino” , Sasa capata rolul bilei pasata de la bunica ce-i jigneste mama povestindu-i tot felul de lucruri urate si neadevarate despre ea, si mama care, la fiecare intalnire, ii contrazice asteptarile. Pentru ca, intr-adevar, Sasa merge indoctrinat si foarte bine-„prost informat „la fiecare intalnire cu „Ciumita lui draga”, cum o alinta el, dupa prea-brutalul „ciuma”pe care bunica il atribuie mamei lui pentru a deforma imaginea copilului despre fiinta care-i este totusi cea mai draga. Iar informatia bunicii nu se potriveste niciodata cu ceea ce descopera in bratele mamei sale..
Sasa este o pasa dramatica . Propulsat de la blestemele si ocarele bunicii la alinturile mamei, copilul nu mai distinge realitatea. Dar probabil ca nici noi nu o distingem precis pentru ca nu stim pe cine sa condamnam, daca sa condamnam, pentru ca in spatele fiecarei actiuni aparent nedrepte sau exagerate, se afla o poveste atat de plauzibila si dezarmanta care a determinat atitudinea omului de azi. Dar, Doamne, acest teren minat pe care o mama si o fiica isi duc lupta , explodeaza sub picioarele copilului. Pentru ca Sasa sufera cel mai mult. Boala lui, dincolo de stafilococul auriu, colita, astm, pancreatita, polipoza nazala sau sinuzita cronica, e una sufleteasca pentru care bunica nu ii ofera insa medicatie. E boala pe care bunica nici nu o vede. E debusolarea lui, lupta sa interioara intre a nu o supara pe „buni bun” vorbind de mama sa si iubirea absolut coplesitoare pentru mama care, dincolo de vorbele bunicii, pentru el e perfecta. Si care ii lipseste. Alaturi de care ar vrea sa stea dar avand grija si ca bunica sa nu se supere. Debusolarea lui e autodistructiva iar felul in care o manvreaza, atat de subtil pentru un copil, iti strange sufletul ca un ghem si te face sa il simti in stomac, intr-un gol mare. Cand il privesti pe Sasa, nu mai clipesti. Inghiti doar in sec, uneori.
Lupta bunicii pentru Sasa este intocmai sensul vietii ei. Dupa o viata intreaga de esecuri, suferinte si dezamagiri (un sot mereu plecat, afemeiat, cabotin chiar, moartea primului copil, frustrarea fiicei care nu a facut nici cariera, si-a luat si un barbat sub nivelul ei si nici copil sanatos nu a facut) singura ei dorinta este Sasa. Plecarea lui Sasa de langa ea nu ar insemna decat sinuciderea si este razboinica (magistral interepretata de Mariana Mihut) pana la egoism acerb in lupta pentru castigarea lui Sasa. „Mai bine muream copil decat sa traiesc toată viata fara iubire. Toata viata m-am daruit altora. Eu i-am iubit ca o nebuna iar ei fugeau de mine ca de ciuma... Da, sunt monstruoasa în dragostea asta pentru Sasa". Pe acest copil, pe care-l „umple de ocari, spaime si blesteme dar si de o dragoste nebuna”, nu l-a menajat nici cand a vrut sa afle ca „atarna de gatul ei ca un crucioi de fier”. Iar din autocaracterizarea lui Sasa (interpretat de Marian Rilea - deopotriva cu mintea adultului care isi aminteste si cu sufletul copilului pe care il doare) nu lipseste niciodata aceasta informatie atat de „pretioasa” (Cu toate ca in mod normal lipsa ei ar fi fost de preferat). "Mama m-a atarnat de gatul bunica-mii ca pe-o cruce de-o tona. Si uite-asa atarn… de la patru ani". Dar nu informatia in sine, ci seninatatea cu care Sasa o transmite , si trece mai departe la jocurile lui, ne face inima sa nu mai bata pentru o secunda. Copil cu greutatea sufleteasca a unui ”crucioi de fier” ,Sasa nu are alte dorinte decat aceea de a fi „ingropat pe dupa plinta „de unde sa o poata vedea vesnic pe mama sa cum isi face treburile prin casa. Tensiunea spectacolului se instaleaza inca de la primele replici, din primele minute, o data cu primele acorduri ale violoncelului si se intensifica permanent (cu mici momente de rasuflu) pentru ca pe monologul final al bunicii- care nu exclude nici vorbe bune dar nici caracteristicile blesteme- sa te tinuiasca in scaun cu templele zvarcolindu-ti-se. Prezenta bunicului( cu atata bunatate interpretat de Claudiu Stanescu), a piticului-vampir (Vizante) a lui Leosa (Valentin Popescu) sau a asistentei( Profira Serafim) a fost intotdeauna venita la momentul potrivit pentru a ne arata si cealalta latura a personajelor care ne tulburasera pana atunci.
„Ingropati-ma pe dupa plinta” ( regia, atat de butal-realista, Yuri Kordonski) este un spectacol care nu putea avea un decor fix si pentru ca i se construieste o data cu personajele. Ele il aduc in scena, o data cu vorbele pe care le rostesc, cu sentimentele pe care le exteriorizeaza…sau nu! Decorul (semnat Nina Brumusila), in acest spectacol, este aportul actorului in povestea sa de moment. Astfel ca blestemele Bunicii, saracia, tristetea si frustrarea vin insotite de mobilele vechi, frigiderul care abia daca mai functioneaza sau canapeaua jerplita in timp ce, momentele intalnirii micului Sasa cu mama sa, aduc dupa sine leaganul( poate nu intamplator) sau ninsoarea cu confetti care ajung cu darnicie si in public . Si toate se misca in scena in functie de actori. Nu invers. Nu am vazut in decor decat exteriorul conflictelor interioare ale personajelor. Pana la capat. Pana la finalul in care ramanem intr-un spatiu gol (semn poate al goliciunii interioare) cu o usa la marginea scenei, de a carei parte exterioara sta Bunica blestemand si cerandu-si nepotul inapoi iar a carei parte interioara doarme Sasa in linistea caminului mamei lui…
