Deci nu.

Deci nu mai pot.

Azi dimineata mi s-a parut, cumva, ca in umbra viselor mele se va ascunde un dram de speranta, stii – speranta aia care te poate trezi la viata. Si nu, nu s-a intamplat asa, pentru ca m-am trezit cam tarzior…dar macar stiu ceva.

Stiu ca sentimentul de euforie de ieri, trait cu atata intensitate nu s-a pierdut; nu s-a intamplat nimic special, doar m-am trezit ca dintr-un soc. Ca atunci cand stai pe geam si ploua, ninge, tuna, fulgera, si alte fenomene atmosferice, tu stai pe geam si suferi/plangi/dramatizezi…si fulgera exact in fata geamului. Si atunci te trezesti. Miracol, nu-ti mai trebuie suferinta.

Exact asta am patit si eu. Câta frumusete de sentiment! Si in sfarsit, ieri am putut sa stau in locul unde stau, sa ma pun la biroul la care ma pun si sa ma gandesc putin la mine.

Da` eu de ce nu imi pot reveni? Da` eu de ce meditez/imi aduc aminte/retraiesc (cuvant imprumutat cu sens figurat, din limba rusa, care inseamna a-i parea rau)?

Ia sa ma mai gandesc eu putin si la mine. Asa, la misto, ca si asa nu o mai fac demult.

Ma pun la birou, dau drumu` la Joan Baez – frumos mai canta femeia asta – si ii ascult trilul care imi rasuna pana in adancul inimii. Cry me a river (bitch), `cause I don`t give a damn anymore. It`s just me and myself, just as you’d wanted.

Pff..caut inspiratie de-o poezie. Are cineva de vanzare? Haidaaaa…pliiz!

Ma simt atata de euforic…parca-s un copil, imi aduc aminte de toate calatoriile pe care le faceam cand eram mic,ma plimbam tot timpul cu troleibuzele…cat imi placea! Totul era asa bine…mai-nainte simteam aroma salcamilor infloriti de la geamul meu, singura chestie ce ma trezea.

Eu ma trezesc acum, pentru ca sa nu fie mai tarziu. No more!