Din seria „amintiri din copilarie” face parte si urmatoarea intamplare. Este chiar haios cum, dupa atatia ani, inca am foarte clar conturat in mine anumite evenimente...sa le zicem asa. Asta probabil pentru ca m-au marcat intr-un fel sau altul.
Pentru inceput ar trebui sa fac o precizare. Am avut o copilarie foarte frumoasa, presarata cu tot felul de intamplari haioase si unele mai putin haioase. Verile copilariei mele le petreceam la tara (ca toti copii de varsta mea la acea vreme). De dimineata pana seara bateam dealurile si padurile cu verisorii mei. Eram 3 verisori.....2 fete si un baiat. Bineinteles...eu eram mai tot timpul cu baiatul, verisorul meu Paul. Ce nazbatii puteam sa facem! Intr-o zi obisnuita de vara, calduroasa si fara niciun nor pe cer, dupa ce am luat micul dejun, ne-am hotarat sa facem o noua escapada prin imprejurimi. Am trecut prin livada aferenta casei noastre, am sarit un parleaz si dupa vreo 30 de minute de hoinareala prin paduri .....am iesit intr-o alta livada, plina de pomi fructiferi. Pe moment, habar nu aveam unde ajunsesem, dar, sincer, nici nu conta. Eram copii, eram fericiti, ne bucuram de o zi calduroasa de vara. La un moment dat am zarit noi un copac interesant pe care il puteam „escalada” foarte usor si ce ne-am zis: „Trebuie sa ne urcam in el!” Zis si facut! Copacul era destul de mic, usor inclinat....prin urmare „escaladarea” a fost floare la ureche. Ne instalaseram in copacul cu pricina de ceva vreme cand, la un momnet dat, privind la vreo 10 metri in dreapa noastra vedem dintr-o data un om alergand inspre noi cu o furca in mana. Am inghetat amandoi, nu stiam ce sa facem. Actionand sub impulsul fricii, am sarit din copac de la o inaltime destul de considerabila si am inceput sa fugim la sanatoasa...unul intr-o parte si celalat in alta. De mentionat este faptul ca la saritura fenomenala pe care am realizat-o cu succes din copac...am reusit sa imi sucesc glezna intr-un mare fel. Prin urmare, fuga si intoarcerea acasa (singura, de altfel, pentru ca ma pierdusem de Paul undeva prin livezi) a fost aproape un chin.
Nu stiu in cat timp am ajuns acasa..cert este ca era undeva pe dupa-masa. La reintalnirea cu verisorul meu nu stiam daca sa radem de situatie sau ..respectiv eu..sa plang de durere. La scurt timp dupa aceea ne trezim cu un baiat din vecini care dorea sa ne invite sa facem o scurta plimbare prin sat...dupa oua! Dupa vreo 5 km, trecem noi prin fata unei case unde...cum se obisnuieste pe la tara....cativa oameni se stranserara in fata portii. Pe masura ce ne apropiam eu si verisorul meu l-am recunoscut pe „domnul cu furca” care tocmai ne alergase prin livada lui cu cateva ore in urma. Acesta, bodoganind intr-una, le povestea consatenilor sai cum alergase el dimineata niste „plozi obraznici” care avusera tupeul sa se urce intr-unul din copacul lui. Ptiuuu...asta da ghinion! Cu capul in pamant am reusit sa ne strecuram printre oamenii respectivi.....ca mai apoi sa facem haz de necaz toata ziua pe seama minunatei noastre aventuri!